Eu, când fac câte-o prostie, sunt foarte sigură pe mine. Dacă s-ar măsura încrederea în mine în momentele ălea, aș depăși maximul și aș stârni invidii – probabil. N-am avut nicio umbră pe cerul gândirii când am decis să-mi iau pantofii cu toc la un road show cu ultimele modele de la MINI.
M-am gândit că tocurile ălea m-ar putea incomoda numai când l-am auzit pe directorul de la Auto Transilvania întrebând dacă e cineva care nu a condus mașini cu cutie automată. Mvaaaaai! Eu!
Am condus acu mulți ani și nu m-am descurcat foarte bine, am și certat un polițist care m-a oprit cu 80 la oră prin localitate după ce toți îmi făcuseră semn cu farurile că e radar. Fi-ți-ar radaru, domnu polițist, da’ urcă-te tu la volan și zi și mie dacă dihania asta de BMW seria 7 cu cutie automată știe merge sub 80 la oră. Sar pistoanele de sub capotă la ce nervoasă e sub 80. A râs cu lacrimi polițistul și m-a lăsat să mă duc în plata Domnului. De atunci, vreo 6-7 ani, nu am mai pus piciorul pe o accelerație venită de la o cutie automată, m-am ferit ca de dracu. Dar, de ce te ferești, uite, nu scapi!
M-am încurajat rapid că mă descurc pe tocuri cu trei pedale la Mini One-ul meu diesel. Hai, fată, mi-am zis, cu două pedale, frâna și accelerația, numa’ te joci! Te joci pe naiba, că e mașină nouă, inconștiento! – mi-am ținut mai departe singură teoria. Cine naiba te-a pus să-ți iei fix blugii evazați care cer toc dacă nu vrei să arăți a creatură neterminată?! Fă ce știi, dar nu te fă te minunea lumii!
Și tot certându-mă în gând, directorul termină de explicat participanților ce presupune provocarea Mini Experience și ne îndreptăm spre cele nouă mașini cu care urma să plecăm către Turda. Alexandra, fata de la vânzări căreia i-am mâncat nervii după ce am ratat participarea la eveniment în prima zi, când fusesem de fapt programată, mă conduce la mașina cu numărul 5, un Clubman Cooper S, naiba știe câți cai putere, oricum mulți, n-a fost decât o mașină cu 150 de cai putere, restul peste 190 CP. La volan era Robert, un alt fan MINI participant la eveniment, iar eu urma să fac schimb cu el la volan când se făceau opririle și urma să trecem la mașina din față. Alături de noi în mașină, Kinga, iubita lui, o unguroaică frumoasă foc. 
Mai mare noroc decât să îl am pe băiatul ăsta în mașină nu puteam avea. Robert, nu știu cum să vă spun, nu numai că este printre cei mai mari fani ai MINI, dar familia, prietenii, partenerii de afaceri și inclusiv iubita conduc MINI. Dar nu jucării, cum am eu, MINI Cooper-uri, de ălea de viteză. Că aici e diferența între Mini One și Mini Cooper. Cooper-ul, cu S și diferențele aferente de cai, sunt varianta sport și le puteți recunoaște ușor după dungile de pe capotă și acoperișul în altă culoare (de obicei). Mini One-urile sunt într-o singură culoare și sunt mai leneșe.
Eu am un Mini One Diesel de aproape 7 ani, cu doar 77.000 km la bord. Am tânjit cinci ani după el înainte de-al avea și a trebuit să-i fac domnului Andron doi copii să-mi dea banii de avans pentru mașina asta. Mi-a promis că dacă-i fac un băiat îmi cumpără. Nu s-a ținut de cuvânt și, cum n-a fost puțin atent, i-am mai făcut încă o fată, moment în care a decis că o așa nevastă tre răsplătită cu mașina visurilor ei.
Dar, revenind la Mini Experience-ul de la Cluj, organizarea celor de la Auto Transilvania a fost atât de bună că eu am ajuns în mașina cu Robert. La prima mașină testată, Clubman-ul Cooper S cu care am traversat Clujul, Robert a avut timp suficient să-mi explice bordul ăla de navă spațială și diferențele între modele. 
Și cum să treci pe modul de conducere Sport, Eco și Normal și unde au loc schimbările la condus când dai modificările ălea. Dacă la început Robert a fost ușor nemulțumit de puterea motorului în comparație cu Cooper S-ul pe care-l conduce, pe parcurs și-a revizuit poziția și s-a declarat satisfăcut. Ieșim din Cluj și are loc prima oprire în care trecem la mașina din față și vine rândul meu să conduc. Toată lumea se agită în jurul meu. Instructorul MINI, directorul și Alexandra de la vânzări. Doar spusesem în gura mare că nu am mai condus de ceva timp mașină cu cutie automată. Recapitulasem înainte cu Robert cum se conduce și mi-am amintit ce-mi zicea Narcis despre piciorul stâng de care tre să uiți când conduci o mașină cu cutie automată. Hai, că n-o fi foc! Alexandra mi-a mai repetat și ea de două ori să nu uit de piciorul stâng și m-am urcat la volan. N-aș vrea să știu ce-a fost în sufletul lui Robert și al Kingăi în momentele ălea. I-am asigurat doar că eu conduc încet și să nu-și facă griji. Că așa m-a învățat tata! Copilă, să știi bine unde-i frâna și să nu mergi cu viteză! Așa poți evita orice accident, nu te omori nici pe tine, nici pe alții!
Mi-am pus centura, am găsit butonul de pornit Countryman-ul ( nu are cheie, apeși unul dintre cele o stă de butoane de pe bord ), am călcat frâna și am pus pe D. Mă, minunea lumii! A pornit de pe loc. Aveam drum întins în față și mergea mașina aia ca nebuna, m-am îndrăgostit de ea, nici nu-mi trebuia mai mult decât experiența asta de la eveniment. Ușor de condus, sprint nu glumă, stabilitate și marea constatare: mașina asta cu cutie automată se conduce perfect pe tocuri! Așa cevaaaa…Nici a mea nu se conduce așa ușor pe tocuri de 9 cm. Ba mai mult, a început să-mi placă chiar mult condusul cu cutie automată. Și, cum îmi descriam eu trăirile, Robert îmi explică despre mașinile ăstea că au două ambreiaje și astfel se face trecerea la o viteză inferioară sau superioară foarte natural, mașina pregătește următoarea viteză în funcție de cum calci accelerația.
Urmează un nou schimb de șoferi și Robert trece la volanul unui Cooper S, un model sport, nebun, pe sufletul lui de fan MINI și condus sport. Și, îndreptându-ne noi așa spre Salina Turda, unde urma să aibă loc următoarea oprire, la restaurantul Sarea în Bucate, constat că următoarea mașină în care trebuia să urcăm era cea decapotabilă, iar Cooper-ul ăla arăta tot ca o variantă sport. Robert îmi zice imediat că e cea mai puternică din formație, are 230 de cai. Mie nu-mi plac cabrioletele în general. Am impresia că toți TIR-iștii pot să-ți arunce țigara sau doza de suc în frunte. Nu-mi plac și gata!
– Robert, eu nu am ce face cu atâția cai, te dai tot tu cu ea! O să te bucuri mai mult decât mine de ce poate! Râde cu poftă.
Ajungem la restaurant, unde au loc masa, felicitările și fotografia de grup și ne îndreptăm către John Cooper Works-ul cabrio, mașina în care toată lumea își făcea făcea fotografii. Pe drum, Robert îmi spune că ar fi păcat să nu trec la volan, e o ocazie rară pentru mine, el mai poate testa modelul. Nu știu ce-a făcut, ce n-a făcut, că m-a convins. Mamăăăă, o să stau eu pe o herghelie de 230 de cai?! Dacă-i cu cutie automată, mă răsfăț eu, nu-mi fac griji, conduc chiar mișto așa ceva pe tocuri 😉 
La volanul acestui John Cooper Works am întinerit brusc vreo 20 de ani. Muzică tare, că deh, are un sistem audio care merită pornit, un sprint nebun și senzația aia de karting de care ți se tot spune că o au MINI-urile. La volanul acestei mașini chiar simți adrenalina și pe distanțe scurte. Și numai auzind tobele ălea care respiră zgomotos la orice accelerare bruscă. Recunosc că mi-a fost milă de Robert, pe care l-am exasperat cu stilul meu femeiesc de a conduce.
– Calc-o!
– Am călcat-o!
– Până la în capăt?!
– Aaaaaa, nuuuu! Așa, mai elegant…
Și mă privea descumpănit. Femeie, nu știi ce mașină și ce ocazie ai…Femeile…Ce să le și faci?… – parcă-și zicea în gând. Și, dacă tot a insistat cu “Blanăăăăă!”, am intrat pe mini-autostrada Turda-Cluj și i-am dat “blană”! Și ce veselie bruscă m-a cuprins! Da, chiar te bucuri de condus cu o mașină de asta! Ce TIR-uri, ce țigări și doze de suc în cap, că are mașina aia un sprint nebun de nu apucă unul pe care vrei să-l depășești nici să te vadă, să vadă spatele mașinii eventual. Nu prea există multe mașini să-ți stea în față. 
Eu, de la mașini am patru pretenții clare:
- Să pornească dimineața! De asta prefer mașinile noi și fără probleme tehnice. Nu suport să nu mă pot baza pe mașină când am nevoie de ea.
- Să consume puțin! Mi se par bani aruncați pe fereastră ăia de-i dai aiurea la o mașină cu consum mare. De asta prefer diesel-urile. MINI-ul meu și iarna nu are consum mai mare de 5,5 litri în urban. Mai mult decât rezonabil pentru o mașină de fițe.
- Să mă ajute în depășiri! Dacia lui tata pe care am învățat să conduc mi-a lăsat traume. Nici să depășesc o căruță nu puteam bine dacă eram nevoită să opresc în spatele ei și apoi să fac depășirea. Păi, până prindea viteză, mi se părea că toate mașinile de pe contrasens vor da peste mine în depășire. De atunci, sprintul este important. Nu mă bag aiurea în depășiri, dar nici n-am chef de emoții când trebuie să le fac.
- Să stea bine în curbe! Un Peugeot 206 m-a traumatizat efectiv cu asta. Mașină nou-nouță, când intram în curbe cu 60-70 km/oră, abia o țineam pe drum. Am schimbat-o în mai puțin de un an că ajunsesem de-mi era frică cu ea. Apoi am condus un Peugeot 107, tot diesel, care, surpriză, deși mai mică, nu numai că avea un consum de 3 l/100 km , dar stătea impecabil în curbe la viteze chiar mari.
MINI-ul meu One D îndeplinește toate aceste condiții. Mă gândesc însă că trebuie să renunț în curând la ea și să i-o las adolescentei Iris, care nu mai are mult până va face 18 ani. Și vreau pentru ea o mașină sigură, iar MINI-ul este cunoscut și pentru asta, sunt mașini robuste deși sunt…mini. Eu voi alege tot un MINI. Iubesc prea mult mașinile ăstea. Se potrivesc perfect personalității mele. Sunt frumoase, nebune, speciale, iar numai un fan MINI mă poate înțelege. Claaar, după Mini Experience chiar trebuie să fie cu cutie automată, doar se conduc foarte bine cu tocuri și nu se știe cînd iau blugii care cer tocuri și, Doamne ferește, să nu pot conduce lejer mașina 😉
Mulțumesc Auto Transilvania pentru MINI Experience, Alexandrei pentru înțelegere, lui Robert pentru informații și răbdare, iar frumoasei Kinga pentru fotografii. Fată frumoasă, ne vedem la cursul de gătit! Dadaaaa, vine și vremea în care mă voi apuca de gătit mâncare, de gătit o fac destul și nu dau semne de oboseală 😉
