De câte ori mă uit la fotografia asta nu mă ia nostalgia amintindu-mi una dintre cele mai frumoase experiențe pe care am trăit-o, să înot cu delfinii în mare. Nuuuu! Mă ia spaima și groaza! Că numai eu știu prin ce-a trecut delfinul ăsta și cum era să-l scufunde o balenă de vreo 200 de kile…A scăpat, dar sigur l-a durut spatele după…
Zilele trecute am dat peste fotografia asta și mi-am amintit cât de mișto a fost experiența asta, ce piele fină au delfinii, cum mi-am lipit obrazul de unul și ce sentiment rar, de fericire pură, infinită, am trăit atunci în Bodrum (Turcia). Asta e partea frumoasă! Că imediat mi-a trecut prin fața ochilor și la ce a trebuit să asist până să ajung în mare cu delfinul.
Visasem toată viața să înot în mare cu delfinii, dar n-am îndrăznit niciodată să cred că s-ar putea și întâmpla. Era așa, un vis de ăla imposibil! Și, într-o dimineață am văzut între ofertele hotelului pe cea de a înota în mare cu delfinii. Orice ar fi, oricât ar costa, merită, voi trăi asta! Zis și făcut!
Am ajuns peste câteva ore în golful unde puteai înota cu delfinii. Nu era deloc ieftin și am decis că mă voi abona la experiența asta doar eu, iar Iris, fii-mea cea mare, le va da de mâncare, nu le avea prea bine cu înotul și era riscant, trebuia să iasă în larg, iar apa era prea mare pentru ea. Tac-su nici n-a vrut să audă! Când a calculat că cinci minute de baie cu delfinii l-ar costa cât două cauciucuri la mașină a zis bine pa și că-i ajunge doar experiența de a plăti asta. Apropo, mai scump decât taxa era fotografiatul experienței, că cică numai cei de acolo puteau fotografia, cu aparatele lor, care aveau nush ce setări să nu sperie delfinii. Păi, stai, iubi, că degeaba înot dacă nu mă urmărește un fotograf! Dă-i bani și la fotograf să rămân în istorie eu că am înotat cu delfinii!
A dat iubi toți banii și așteptam cuminți pe ponton să ne vină rândul. Mai erau ceva turiști. Între ei nu aveai cum să nu remarci o englezoaică, tânără (nu mai mult de 20 de ani). Înaltă bine, frumoasă foc, o blondă cu față de păpușă, dar foooooarte grasă, cred că avea peste 200 kilograme. Soțul/partenerul ei, un tip frumușel, tinerel, înalt și el, cu un bebeluș în brațe. Și, cum stăteam noi așa și ne uitam cum coborau turiștii pe rând în mare, cum dădeau mâncare delfinilor, cât de prietenoși erau delfinii, ce figuri făceau (se băgau pe sub apă cu oamenii în spate), se apropie blonda de locul de coborâre și toți cei de pe ponton realizăm că ea va intra în apă, nu soțul! Awaaaaai…Îngrijorarea se citea în ochii tuturor celor de pe ponton, juuuuuur, toți gândeam la fel! Te uitai la blondă, te uitai în apă la delfin…Pana mea, asta-l scufundă! Să vezi ghinion, îl îneacă, n-are cum să scape bietul delfin!
Și vine momentul în care coboară blonda în apă. Ca la un semn, toți turiștii s-au adunat pe margine și urmăreau scena. Delfinul a venit vesel să preia turistul, de unde să știe el de balene, sigur nu văzuse una în viața lui. Cu chiu, cu vai a reușit să i se urce englezoaica în spate. Vaaaai, numai bietul delfin știe cum a dus-o o tură scurtă… Ce figuri, ce mers în larg? N-a mai făcut săracul delfin nicio figură, nu și-a mai scos botul la suprafață, numai sub apă a stat și a adus-o rapid înapoi la ponton. Apoi chin pe cei de acolo să o scoată pe englezoaică din apă că abia se mișca fata și la coborâre a fost cum a fost, dar urcarea pe ponton era adevărata provocare.
Și uite așa s-a mai confirmat încă o dată că eu, pentru orice vis, tre să transpir mult, să-mi fac griji…A meritat, amintirea a rămas, ca și CD-ul cu prețioasele fotografii.
Despre înotul cu delfinul în mare nu pot să vă mai spun decât că este cu adevărat o experiență memorabilă și dacă aveți ocazia vreodată în viață să nu o ratați, oricât ar costa…
