– Zi-mi, te rog, ce scrie pe afișul ăla, la organizatori!
– Cum, tu nu vezi până acolo?!
– Nu! Să nu-mi zici că tu ai ochi de vultur și vezi!
– Văd!
După un dialog din ăsta cu un coleg de redacție, am ajuns, pe la 22 de ani, să port ochelari, după prima vizită la oftalmolog. Nu m-a încântat niciodată ideea. Dar n-aveam ce face și m-am consolat căutând rame mișto. O dată la doi-trei ani schimbam ramele și asta era. La chefuri mai renunțam la ei, că nu te poți destrăbăla cu ochelarii pe nas și cu văzutul de aproape mă descurcam, la depărtare nu băteam.
Dar, au venit copiii. A căror plăcere maximă era, când îi luam în brațe, să-mi ia ochelarii de pe nas și să-i trântească de pământ. Nimic, dar nimic pe lumea asta nu poate înfuria mai tare un ochelarist. Cam așa de mare e disperarea să-ți protejezi ochelarii, că-ți venea să lași copilul din brațe și să-i prinzi, să nu se zgârie sau să se rupă ramele.
Dacă la primul copil am rezistat eroic, când a venit pe lume prințul moștenitor am început să caut soluții, că ăsta mic avea rău pata pusă pe ochelarii mei. Cum îl luam în brațe, cum îmi săreau ochelarii de pe nas. Așa am început să port lentile de contact. M-am chinuit luni de zile să învăț să le pun. Apoi am intrat pe piață cele care se purtau mai multe zile, până am ajuns la lentilele lunare, pe care nu le mai dădeam de pe ochi 4-5 săptămâni. Deja învățasem să trăiesc fără ochelari. Doar că aerul condiționat și purtarea îndelungată a lentilelor (ani la rând) începuse să mă deranjeze, aveam ochii iritați mai tot timpul. Așa am ajuns la un control la oftalmolog. Și, evident, mi s-a recomandat să nu mai port, cel puțin o vreme, lentilele de contact. Ajunsesem la dioptrii de -2,5 și fără ochelari nu puteam ieși din casă, condusul fără ochelari nici nu intra în discuție. Când am întrebat ce soluții aș mai avea, doctorița mi-a recomandat o operație cu laser de corectare a miopiei. Am ascultat și n-am luat-o în serios. Sincer, mi-era frică.
– Numai cu laserele prin ochii mei frumoși albaștri n-o să umblați voi! – mi-am zis, în gând.
Am ieșit afară din cabinet, dezamăgită că trebuia să revin la ochelari după atâția ani de libertate. M-am oprit în sala de așteptare să studiez ramele de ochelari, aveau cu zecile. Toate ramele care mi-ar fi plăcut erau jumătate din prețul operației (deh, am gusturi fine, numai ce-i mai scump îmi place 😉 ), că mi-l și spusese doctorița – 5000 lei la ambii ochi, într-o clinică din Cluj, unde lucra ea. Am plecat fără rame, mi-am pus pe nas vechii ochelari și m-am apucat să caut pe internet ceva ochelari mișto, să-mi treacă supărarea. Și nu știu cum s-a făcut că am ajuns să caut mai mult informații despre operație. Căutam ce presupune, ce riscuri sunt. Majoritatea era mulțumită de operații, recenzii negative prea puține, spre deloc, găsisem ceva doar de senzația de ochi uscat după operație – parcă, ceva care se corecta cu niște picături.
Dacă majoritatea era fericită după operația asta, mi-am zis că mă risc, voiam să scap și eu de ochelari. Toate informațiile le-am găsit numai cum decurge nu, nimeni n-a scris ce se întâmplă de fapt în timpul operației. Las’ că aveam să descopăr eu. M-am programat la clinică, la controlul de înainte de operație. Mi-au făcut verificări, măsurători, mi-au zis că totul va fi ok, că nu am probleme deosebite, așa că mi-am luat inima-n dinți și, câteva săptămâni mai târziu, m-am prezentat la operație, era o listă lungă de așteptare, nu te operai de azi pe mâine.
În ziua operației, eram vreo câțiva pacienți care așteptam să ni se facă aceeași intervenție de corectare a miopiei. Peste hainele de casă ne-au dat halate și botoșei în picioare, de ălea de unică folosință, și, cuminței, în camera de așteptare am primit câte un picur în ochi. Apoi, în ordinea programării, intram în camera alăturată, sala de operații cum ar veni. Și, când mi-a venit rândul, m-au rugat să mă așez frumos pe un pat și deasupra ochilor mi-au fixat un aparat. Mi-au zis să privesc și să focalizez un punct. Să vă imaginați că era ca și cum ai focaliza o țintă cu arma, o imagine pe care ați văzut-o des la televizor sau pe la jocuri. Și, pac, am focalizat, întâi cu stângul, apoi cu dreptul și… mă pregăteam de operație. Când colo, ce să vezi, asta a fost toată operația! În câteva SECUNDE mi-au corectat miopia și asta a fost tot. Nu-mi venea să cred că e doar atât. Minunea vine însă când te ridici de pe patul ăla și vezi că vezi. Perfect, nu așa! Vezi clar, cum nici nu-ți amintești că ai văzut vreodată. E incredibil!
M-am dus la recepție și acolo mi-au dat recomandările și picăturile pe care trebuia să mi le pun o vreme și mi-au spus să port ochelari de soare oricând e lumina puternică, pentru că altfel mă va deranja, în plus, era important pentru sănătatea ochilor. Aoleuuu, bucuria mea, că eu ani la rând n-am putut purta ochelari de soare, târziu s-au inventat cei cu dioptrii.
Mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare, nu aveam fără dioptrii, și am fugit la mașină, iar apoi, glonț spre casă. Lumina chiar deranja foarte tare și era o zi de primăvară, cu un soare puternic, nu voiam decât să ajung acasă…
Ei, vreau să vă spun că prima zi de după operație a fost nasoală. Chiar mă gândeam că dacă mi-ar fi zis cineva înainte, poate mai stăteam pe gânduri dacă s-o fac. Te deranjeză orice lumină, oricât de slabă ar fi. Gândiți-vă că lumina telefonului, atât de comună, e absolut insuportabilă. Dar, a doua zi dimineța a fost mai bine, mă deranja lumina, dar mult mai puțin decât în ziua operației. Ochii umflați și ei, dar mai puțin înroșiți. În trei zile n-am mai avut nimic. Mi-am pus picurii dați de doctor cu regularitate, exact cum mi-au spus și totul a fost perfect. La primul control după operație mi-au verificat dioptriile, dar știam și eu că operația a fost reușită, chiar vedeam foarte bine, orice, de la distanță. Au trecut șase ani de atunci și încă nu am nevoie de ochelari. Și vă zic, cu mâna pe inimă, că a meritat. Cu prețul a două perechi frumoase de ochelari și cu disconfortul primei zile de după operație mi-am corectat vederea. Cui m-a întrebat în anii ăștia i-am povestit cum a fost și chiar am prietene care s-au operat și ele și sunt mulțumite. Prima zi e horror, dar trece și ea.
M-am auzit zilele trecute la telefon cu dr. Oana Rusu, de la clinica Q Vision din Cluj-Napoca, care face astfel de operații și dintr-una în alta am ajuns și la subiectul ăsta (voiam să-l abordez pe blog, că tocmai ce m-a mai întrebat cineva de ce nu mai port ochelari). Și așa am aflat că acum intervenția costă 6000 lei, deci nu s-a scumpit cu mult de atunci.
Dacă aveți întrebări pe tema asta puteți să o contactați, o să vă răspundă cu drag în mesageria paginii de Facebook – Q Vision Cluj sau, mai simplu, faceți-vă o programare la ea, la clinică – Q Vision, și o să vedeți ce minuni poate face echipa ei pentru ochii voștri. Să nu mă înjurați dacă veți ieși de acolo și cu o pereche de ochelari de soare fabuloși. Am pățit-o și eu, au pățit-o și alte prietene, dar există și o explicație: este singurul loc unde veți găsi cei mai mișto ochelari de soare, inclusiv din colecțiile anuale ale marilor designeri ai lumii. Iar fetele de acolo, se uită la voi și nu știu cum fac, dar o să vă propună fix ochelarii care vă vin perfect. O să vă ziceți că nu-i luați, dar, credeți-mă, veți reveni după ei, viața fără ochelarii ăia nu mai are rost. Am pățit-o, din experiență vă zic… 😉
AICI poți citi ce m-a învățat dr. Oana Rusu despre ochelarii de soare, 10 ponturi utile, care-ți vor folosi oricând vrei să cumperi o pereche.
#ochelari #qvision #faraochelari
