Zic pentru liniște, pentru zen, pentru calmitate, pentru superbitatea unei seri de vară sau de iarnă…
Ne pregătim să ieșim în oraș, eu cu prințul consort. O seară de primăvară, mai mult răcoroasă decât călduroasă, sub via de la Taverna Dogarilor. Cu vin, cu papa bun, cu niște prieteni faini. După o săptămână infernală la lucru simțeam nevoia să îmbrac ceva super mișto, lejer, dar să fiu o superbitate, să mă simt eu bine cu mine.
Și, ca niciodată, mă decid imediat: Îmbrac salopeta de catifea nouă, pe care nu am purtat-o niciodată și care stă cuminte și tot așteaptă momentul. O piesă super mișto, care are tot ce iubesc eu mai mult: catifea, salopetă, spate gol!
Ca să fac outfitul mai casual, pun niște bascheți albi în picioare, o linie de tuș negru pe la ochi și pe buze cel mai roșu ruj din dotare. Jur, eram o apariție! Mai ciudată așeaaa… cu catifea, spatele gol, ruj roșu și bascheți în picioare, dar oricum, era ceva ce încă nu văzuse Bistrița și mă simțeam perfect. Stilul meu, ce mai! Așa am fost toată viața, cu asocieri ciudate, dar care mi se potrivesc mie.
Și mă pune naiba, înainte să ies din casă, să-l întreb pe prințul consort:
– Ei, cum îmi stă?!
Mă pregăteam să aud ce superbitate sunt. Când colo:
– Nu. Categoric nu… E așa… nu știu cum… Nu, femeie, nu!
– Ce nu-i bine?!?!! – mă ia disperarea…
– Nu știu cum să-ți explic, dar parcă e așa, nu știu cum…Mai bine ia-ți altceva…
Ce credeți că face Claudia?!
Semn de bătrânețe, vă zic eu, ce-a făcut ea. Se duce frumos și se schimbă. Da! Îmi iau o pereche de blugi ușor evazați, niște tocuri corespunzătoare că blugii ăia așa cer, un tricou și o geacă oarecare. Regulamentară, dar nu eu. Nu în zona mea de confort.
– E mai bine așa…
Și ajungem la Tavernă. Și mă iau dracii prin învăluire.
De când naiba îmi spune mie cineva cu ce să mă îmbrac?! Și de când ascult? Că aici e problema. Toată seara, din 15 în 15 minute, explodam cu gândul la salopeta mea superbă cu spatele gol și bascheții comozi pe care i-am lăsat acasă ascultându-l pe tipul care nu le-a avut niciodată cu moda, nu mi-a zis niciodată cu ce să mă îmbrac, a făcut cel mult ochii mari, dar, care, uite, îmbătrânește și el și în loc să caute pacea și liniștea în familie își dă cu presupusul cum ar trebui să mă îmbrac. Știe el cu ce-mi stă și cu ce nu-mi stă…Da’ de când știe?
Sfat: Nu vă prostiți la bătrânețe! Lăsați-o mai ușor cu comentariile despre cum ne îmbrăcăm. Și așa ne ia foooarte mult timp. N-aveți voi idee cam cât. Cu cât îmbătrânești tot mai greu găsești cu ce să te îmbraci. Că tre să mai ții cont și de vârstă, și de statut și de locație, de ce ai nou în dulap și se cere purtat și de cine știe ce ne mai trece nouă prin cap. E al naibii de greu.
Recent am marcat un record, două ore în care m-am îmbrăcat și dezbrăcat non-stop înainte să ies din casă. Păi după două ore de ăstea, în care îți crește tensiunea ba că ești grasă, ba că aia nu-ți stă cum trebuie, ba că ailaltă e prea scurtă și nu se cade, să vină cineva și să-ți spună că “- Nu-i bine…”, dar poate să explice de ce, apoi asta e ca și cum ai scoate fitilul la grenadă și stai să-ți explodeze în față.
Mai bine scoți un “- Ești superbă!” și pacea lumii va fi cu tine. Garantez. Ziceți voi, fetelor, dacă n-am dreptate?!
Acu, tremur de emoție că a scos Iiana vestă asta șuie cu ciucuri. A pozat-o Manuela Hărăbor frumos, elegant, regulamentar, cu blugi, cu toc, ceva deosebit. Cum credeți că o văd eu îmbrăcată?! Cu bocanci, cu pantaloni scurți de blugi, cu un tricou. Să văd cine mai are tupeul să-mi mai zică că nu-i bine. Că e așa, nu știu cum…Ia să văd…
